Taxe mai mari, scuze mai multe și primari fără curaj administrativ

România are, de ani buni, o problemă serioasă cu anotimpurile. Primăvara promite. Vara explică. Toamna se pregătește de scuze. Iar în decembrie… doarme.

Decembrie 2025 n-a fost diferit. Guvernul a majorat taxele și a rostit formula consacrată: „este nevoie”. Românii au înțeles perfect ce înseamnă acest „este nevoie” — se vede clar pe chitanțele de impozit. Ceea ce nu știe publicul larg, dar ar fi trebuit să știe fiecare primar din această țară, este că legea nu i-a legat la mâini.

Dimpotrivă, le-a pus pixul în mână. OUG nr. 78/2025 prevedea explicit un mecanism prin care consiliile locale puteau decide reduceri sau scutiri de impozite și taxe locale. Nu la infinit, nu arbitrar, ci până la 31 decembrie 2025, pentru anul fiscal 2026. O portiță legală, curată, constituțională. O hotărâre de consiliu local.

Atât. Fără revoluții, fără războaie cu Guvernul, fără declarații patriotarde. O ședință. Un vot. Un act administrativ. Și ce au făcut mulți edili? Au stat cu ochii pe Guvern, ca la prognoza meteo. Au așteptat. Au sperat că poate nu plouă. A plouat.

Astăzi, aceiași primari sunt șocați că taxele au explodat. Unii apar prin studiouri, alții trimit comunicate. Toți spun același lucru: „nu mai avem ce face”. Ba da, ați avut. Decembrie nu este doar luna colindelor. Este luna deciziilor administrative. Cine a ratat-o, a ales să nu decidă. Iar în politică, lipsa deciziei este tot o decizie.

Guvernul și-a făcut rolul așa cum îl știm: a mutat povara în teritoriu, a centralizat decizia și a descentralizat nervii, a legiferat rapid și a mers mai departe. Noutatea nu este legea. Noutatea este tăcerea sincronizată a primarilor. Când Guvernul trage, administrația locală ar trebui să se opună instituțional. Dar este greu să citești Codul fiscal când este mai comod să aștepți indicații.

Totuși, pentru cei care mai vor un mandat, există viață și după decembrie. Dar nu fără inteligență administrativă.

Există legi care permit compensarea impactului fiscal. Există mecanisme sociale. Există calcule simple, pe care orice primărie le poate face într-o singură zi. Diferența este între primarul care spune „nu se poate” și primarul care spune „uite cum se face”. Primul pierde alegerile. Al doilea le câștigă fără afișe. Aici este partea pe care nu o spune nimeni tare, dar care există perfect legal: primăriile pot compensa creșterea taxelor fără să încalce nicio lege sau ordonanță, prin politici sociale locale.

Legea nr. 196/2016 privind venitul minim de incluziune permite autorităților locale să acorde sprijin financiar persoanelor și familiilor vulnerabile, să stabilească cuantumuri și forme de sprijin în completare și să acopere costuri generate de politici publice care afectează nivelul de trai. Tradus în română simplă: consiliul local poate decide ca persoanele și familiile eligibile pentru venitul minim de incluziune să primească un sprijin echivalent cu majorarea taxei pe proprietate.

Nu cadou. Nu pomană. Compensare. Soluția este simplă, în trei pași: primăria calculează creșterea medie a impozitului pe locuință, identifică beneficiarii de venit minim de incluziune — datele există deja și acordă un sprijin financiar local, anual sau fracționat, în cuantum egal cu majorarea taxei. Rezultatul? Cetățeanul vulnerabil nu simte povara, primarul respectă legea, Guvernul rămâne cu ordonanța, iar administrația locală rămâne cu oamenii.

Cine spune că „nu se poate” minte sau nu știe. Peste 50% din populație se încadrează, direct sau indirect, în forme de sprijin social sau venituri mici. Acolo este miza electorală. Acolo este responsabilitatea.

Un primar care spune „nu avem pârghii” este un primar care nu a citit legea. Un consiliu local care spune „așa a decis Guvernul” este un consiliu care a renunțat la rolul său. Electoratul nu uită facturile, nu iartă scuzele și nu votează explicații. Decembrie 2025 a fost primul test. Unii l-au picat. Alții nici n-au intrat în sală.

Românii nu cer minuni. Cer să nu fie luați de proști. La următoarele alegeri, întrebarea nu va fi „Ce a făcut Guvernul?”, ci „Ce ai făcut tu, domnule primar, când oamenii tăi nu au mai putut plăti?”. Nu va mai conta ce a făcut Guvernul. Va conta un singur lucru: unde a fost primarul când legea îi dădea voie să-și apere oamenii.

Gabriel MICU